"Liberalii şi conservatorii" de I.L. Caragiale
Sunt în România două partide care se
exclud unul pe altul: liberalii şi conservatorii, roşii şi albii, radicalii şi
reacţionarii. Deşi nimeni nu tăgăduieşte că aceste două partide în adevăr se
exclud, părerile în privinţa lor se deosebesc. Dl. C. A. Rosetti, cel mai
competent om în materie de lupte politice, e de părere că partidul conservator,
alb sau reacţionar, este o Plevnă internă pe care liberalii trebuie să o
combată la moarte şi viaţă. Diletanţii politici, din contră, sunt de părere că
aceste două partide, deşi în adevăr se exclud, vor acelaşi lucru, adică să
ajungă şi să rămâie la putere.
Noi credem că dl. C. A. Rosetti, cu toate că este un
foarte excelent bărbat politic, merge prea departe în judecata sa asupra partidului
conservator ; cu toate acestea nu împărtăşim vederile diletanţilor politici. De
când fericirile liberalismului s'au revărsat asupra ţării noastre, liberalii şi
conservatorii mereu se luptă şi, cu deosebire în cursul celor din urmă doi ani,
ne-au dat destule dovezi că o sinceră şi neîmpăcată ură îi desparte. O mulţime
de oameni au fost daţi în judecată ; altă mulţime a fost perchiziţionată; s'a
ticluit catastiful de păcate: în sfârşit, pentru ca toate aceste să se poată face, trebuie
să fie la mijloc o ură sinceră, iar pentru ca să se poată urî, oamenii trebuie
să aibă motive bine întemeiate.
Trebuie deci să fie ceva, ce deosebeşte
pe liberali de conservatori. Era odată o vreme, când nu erau în ţara nici
liberali, nici conservatori: erau numai boieri, ciocoi, târgoveţi şi ţărani.
Deodată însă se întorc de prin străinătate o mulţime de tineri, care ştiau
« multă » carte, aveau multe aspiraţiuni frumoase, dar nu cunoşteau ţara. Ei cer să se facă schimbări în
aşezămintele ţării şi aveau tot dreptul să facă această cerere, deoarece, în
adevăr, era trebuinţă de anumite schimbări. Din nenorocire însă aceşti tineri
nu cunoşteau îndestul starea şi adevăratele trebuinţe ale ţării; astfel, cereau nişte schimbări, pe care bătrânii, ca nişte oameni, cari
cunoşteau ţara, nu le puteau primi ca bune şi folositoare. Astfel se produce
cea dintâi luptă politică ; tinerii cer schimbări, iar bătrânii le răspund:
« Voim şi noi să facem anumite schimbări, nu însă pe acele pe care le
cereţi voi. Cine sunt însă aceşti tineri liberali? Costache Negrea, N.
Bălcescu, Câmpineanu, Eliad Rădulescu, Tell, Bolintineanu, V. Alecsandri, A.
Russo şi alţii, toţi oameni, cari astăzi sunt, ori, dacă ar mai trăi, ar fi
conservatori ; e dar o foarte mare deosebire între liberalii de atunci şi
liberalii de acum. Alăturea cu Misail, Pătârlăgeanu, Holban, P. Ghica, etc., Bălcescu, Câmpineanu ori
E. Rădulescu niciodată nu s'ar fi luptat.
Liberalii de odinioară voiau nişte
lucruri, care poate că nu se potriveau cu starea în care se afla societatea română;
din nenorocire s'au vârât însă printre dânşii nişte oameni, cari nu erau
deopotrivă cu dânşii, oameni, cari voiau nişte lucruri, ce nu se potrivesc cu
starea niciuneia din societăţile organizate de pe faţa pământului. Chiar la
anul 1848 era o foarte mare deosebire între aceşti oameni şi adevăraţii
liberali şi N. Bălcescu încă atunci numea pe conliberalul sau C. A. Rosetti, un
trădător (vezi I. E. Rădulescu). Dacă nu ar fi fost însă acei liberali nobili,
cari astăzi sunt ori ar fi conservatori, niciodată liberalii de astăzi nu ar fi ajuns a se răsfăţa în viaţa noastră
publică ; I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti numai la umbra unor nume adorate au
putut să-şi facă meseria lor de samsari politici. Liberalii de astăzi au luat
însă o moştenire, la care nu au nici un drept.
Dorinţa acestor liberali era de a da
ţării o organizaţie, în virtutea căreia puterea publică poate să atârne mai
ales de ciocoi şi de târgoveţi, şi graţie sprijinirii ce li s'a dat din partea
oamenilor cu greutate la anul 1866, această dorinţă li s'a împlinit. Mai este
însă un lucru la mijloc. În o ţară atât de liberală ca România, foarte lesne s'ar putea
întâmpla ca « naţiunea
suverană » să-şi dea seama despre ceea ce face şi să le dea liberalilor
bani de drum. Contra acestei eventualităţi triste nu este decât un singur leac,
ura personală, şi dl. C. A. Rosetti, ca
un eminent bărbat politic, îşi dă toată silinţa spre a deştepta în ţară acest
sentiment binefăcător. Şi dl. C. A. Rosetti a
izbutit: în adevăr, astăzi cei mai mulţi din aceia cari susţin guvernul
liberal, îl susţin numai fiindcă urăsc pe conservatori, se tem de ei, ori
fiindcă ar trebui să-şi sacrifice interesele personale, susţinând pe
conservatori.
Dl. C. A. Rosetti e dar foarte aproape de adevăr, când zice, că cele
două partide sunt două cete vrăjmaşe şi că partidul conservator este o Plevnă
internă. Este foarte aproape de adevăr, deoarecc ştie, că însuşi lucrează zi şi
noapte spre a produce acest rezultat. Îndată ce ar înceta ura şi frica, îndată ce interesele particulare nu ar fi angajate în luptele
politice, dl. C. A. Rosetti ar
trebui să se ducă de unde a venit. Dar toate lucrurile au rostul lor. Mai
nainte ori mai târziu ura şi frica vor trebui să înceteze şi atunci, de
voie de nevoie, aceia cari îşi au interesele angajate în operaţiile firmei
liberale vor începe să ţipe mai amarnic. Nimeni cu minciuna nu poate duce
foarte departe şi încetul cu încetul lumea îşi aduce aminte de starea în care
se afla ţara pe când era guvernată de oameni capabili şi cumpătaţi, o compară
cu cea de astăzi, şi la urma urmelor faţă cu adevărul chiar şi ura va trebui
să-şi piarză puterea. Frică? frica, neîntemeiată fiind, va trebui să înceteze cât mai curând. Atunci
apoi, dl. C. A. Rosetti a
pierdut jocul.
ABOUT THE AUTHOR
Hello We are OddThemes, Our name came from the fact that we are UNIQUE. We specialize in designing premium looking fully customizable highly responsive blogger templates. We at OddThemes do carry a philosophy that: Nothing Is Impossible
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu