"Vrăji şi farmece" de G. Cosbuc

 Să-ţi vorbesc acum, creştine, de cea mai neghioabă dintre credinţele deşarte ale lumii, de credinţa în puterea vrăjitoriilor. Că ar fi duhuri necurate - şi ai văzut că nu sunt - şi c'ar avea putere mai mare decât omul, şi ai văzut că n'o au, asta tot nu e aşa nebunie mare. Dar să crezi că omul poate avea puteri peste fire şi peste mintea de om, asta e nebunie vrednică de plâns. Hai să zicem, că ar fi duhuri şi nu le cunoşti firea şi puterea, dar firea omului n'o cunoşti? Şi puterea lui nu i-o ştii? Om eşti, române şi ştii bine cât poate omul, apoi de ce să crezi copilăreşte că alt om poate purta din mâna ori din gură norii cu piatră ? Că poate duce pe prăjină, prin văzduhul păserilor, pe câte un ieşit din fire ? Că poate băga boale în om şi le poate scoate din el numai cu gândul, peste zece sate ? Ce te laşi prostit aşa, de câte le auzi ! La bâlci cunoşti şi tu că pârlitul care înghite săbii şi scoate panglici pe nas, o face cu şmecherie şi că nu-i adevărat şi că înşală şi el cum poate lumea, ca să-şi scoată o ticăloasă bucată de pâine. Apoi să ştii că toate vrăjitoriile babelor şi ale zodiașilor sunt mai pe jos decât ale nevoiaşului din bâlci, căci el ţi le face pe faţă, dar babele tot în taină, ca acei ce măsluiesc cărţile pe sub masă. Dacă pot face minuni şi lucruri de spaimă, să le facă pe faţă, că aşa e cinstit.

 Dar cu ce se le facă ? Ştiu eu bine, că sunt babe în câte un sat, de care se teme tot satul şi-i poartă spaima ca de o dihanie dintr’altă lume. Că ar fi baba vrăjitoare, că poate trimite boale, că leagă bărbaţii, că face pe ursită, că poartă pe prăjină, că pune în leagăn un buştean în locul copilului, că trimite grindina pe pământul cui vrea, că deoache şi oameni şi câini şi vite şi pomi şi sămănături. Bine, oameni buni, dar cu ce, cu ce Dumnezeu să le facă astea? Cu deochiul, ziceţi, cu descântecul, cu buruieni rele, cu puterea Diavolului.

Acum, cu Diavolul s'o lăsăm cum spune baba. A lui să fie ! Numai că mă mir de ce zic babele în descântecele lor când scutură parii noaptea şi cheamă pe Tartorul :
Oschi, oschi Scaraoschi
Eu din gură mi te 'nvăţ,
Dar în ochi să nu te văz!
Apoi dacă nu vreau să-l vadă, cum să se înţeleagă amândoi ? Şi ce mai pricăjit de tartor, că nu el învaţă pre babă, ci aşteaptă să-l înveţe baba pe el ! Apoi eu auzeam că baba stă de vorbă cu diavolul cum aş sta eu cu Dumneata, că face legământ cu el şi că baba îşi dă diavolului sufletul ca el s'o înveţe descântece şi când colo baba nici nu vrea să-l vadă în ochi ! Cred şi eu ! Oricât de îndrăcită babă să fii, da pe diavolul tot nu vreai să-l vezi aşa deodată nas în nas.

 Aşadar, asta e o minciună ori a babelor ca să sperie oamenii, ori a oamenilor cari au prins frica babei. Drac în lumea asta-i numai voinţa rea şi gândul rău al omului; cine vrea să facă rău, are destul drac într’însul. Şi dacă baba gândeşte şi vrea să facă rău altora, atunci e stăpânită de Satana. Intru atâta aveţi dreptate, că în multe babe e multă voinţă rea, mult drac în sufletul lor, şi dacă pot îl şi fac răul ce-l gândesc. Numai dacă-l pot. Căci la urma, cine nu poate face rău altuia, când vrea să i-l facă? Şi eu şi tu, (ferească-ne Dumnezeu de-aşa vreri) şi altul oricare. Putem, dar nu cu dracul ăl din baltă chemat noaptea pe coş, ci numai cu ce ne stă nouă în puterea firească. Apoi atâta şi baba. Poate face rău cu lucruri fireşti, pe cari le ştim toţi. Să-ţi spargă capul, să-ţi facă groapă noaptea în drum, să-ţi dea ceva otravă în mâncări şi băuturi, să-ţi facă vreo pagubă, şi aşa.

 Mai demult cam cu otrăvurile au băgat babele vrăjitoare spaima în lume, căci nu prea cunoşteau oamenii otrăvurile din buruieni. Nu erau doctori decât prin oraşe mari, nu erau procurori şi tribunale ca acum. Şi se simţeau oamenii bolnavi şi nu ştiau de ce şi mureau şi erau morţi şi cine să le caute pricina morţii ? Dar acum, doctorii cunosc toate otrăvurile, şi oricât de puţină otravă ar fi în coşul omului ei o desluşesc, o găsesc şi în omul mort după îndelungată vreme de la moarte. Şi apoi vin procurorii şi ocna. Azi nu mai umbla babele cu otrăvuri, pentru că li-e frică şi lor. Şi apoi, adevărul lui Dumnezeu, că s'a făcut mai bună lumea şi s'au împuţinat şi babele ştiutoare de otrăvuri. Nu prea ştiu ele atâtea câte credeţi, cunosc acolo mătrăguna pe unde creşte, omagul, steregoaia, ciumăfaia, măselariţa, cu adevărat buruieni cu otravă în ele, dar bune şi de leac. Apoi ştiu argintul-viu şi plumbul. Iar ce povestiţi voi cu salamandra arsă şi pisată, cu omizile « fapt » şi « câinele babei » sunt palavre.

 Şi dacă se întâmplă otrăviri prin sat şi mai toate cu argint-viu, nu vrerea rea a babelor lecuitoare e de vină, ci mai întâi vrerea lor cea bună de-a da leacuri cu folos. Apoi, voi ar trebui să vă feriţi de asta. La nu ştiu care boală, va dă baba mătrăgună şi « ori crapă omul ori se face sănătos », că dintâi înnebuneşte şi e nebun câtăva vreme, apoi se face bine şi... crapă! Vreau babele s'ajute şi nu ştiu măsură otrăvii şi pun prea multă şi omoară omul.

 Altă putere a babelor, credeţi voi, ar fi descântecul. Atâta pagubă! Cărturarii, mai cu amăgeli, mai cu gologani au făcut pe multe babe să le spuie descântecul, şi l-au scris. Acum descântecele sunt prin cărţi şi le citeşte cine vrea. Apoi ce crezi, creştine, că e în ele? Curate fleacuri băbeşti. Întâi vorbărie multă, că a plecat cutare pe cărare frumos şi voios şi la mijlocul drumului l-a întâlnit lupul şi lupoaica, zmeul şi zmeoaica şi că l-au muşcat şi l-au trântit şi l-au izbit şi apoi vin blesteme şi ameninţări să fugă lupul şi lupoaica de la cutare, că dacă nu, cinstita babă are să-i străpungă cu frigarea, să-i măture cu mătura, să le taie coada şi să le vândă pielea la negustor. Vorbe aşa, spuse claie pe grămadă, adunate de la răsărit şi de la apus, aşa că ori ai spune un descântec, ori ai număra până la o sută, ori ţi-ai face socoteala câţi bani ai dat pe căciulă, tot aceeaşi putere ar avea vorbele spuse. Apoi pe lângă vorbe sunt anumite lucruri de făcut, când descânţi: să caşti, să învârteşti o ulcică, să clatini apa din ea cu paiul, să sufli peste ochi, să străpungi cu acul un căţel de usturoi, să înveleşti şi să dezveleşti focul, să coci o turtă în spuză, să nu te uiţi îndărăt, să stingi cărbuni, să verşi apa pe un câine şi minunăţii de acestea aşa că la urmă tot câinele săracul le plăteşte toate. Că îl şi uzi şi îl şi baţi de-l topeşti: că dacă se scutură de apă, va fi de folos descântecul, dacă nu, nu. Vai de câine, dacă nu se scutură!

 Omule, omule, cu ce-ţi prosteşte baba mintea! Tu crezi că cine ştie ce putere stă într'un fir de usturoi descântat ! Ce putere să aibă decât ceea ce i-a dat Dumnezeu şi ce i-a făcut baba că l-a cules marţi pe răsăritul soarelui şi a l-a ţinut trei zile sub prag şi l-a copt în jăratec adunat de la nouă case fără copiii ? Acum ţi l-a descântat, ce poţi face cu el? Să-l porţi la tine ca să fii ferit de trăsnet, ca să nu-ţi mănânce lupii vitele, ca să poţi tăia capul şarpelui la Sf. Gheorghe şi cu acel cap să găseşti comorile lui Darie împărat ? De-ar fi aşa de uşor să găseşti comori, toată lumea s'ar scălda în aur topit şi cinstita baba mai întâi, căci şi-ar putea cumpăra zece care de usturoi şi pe tot să-l descânte! Ca şi cu usturoiul e cu altele fără număr, cuţit descântat, flori descântate, cocă descântată, apă descântată, ţărână descântată. Nici ţiganul n'a fost prost că s'a dus la vrăjitoare să-i descânte cizmele ca să nu mai putrezească niciodată!

 Vrăjile, încalte, sunt şi mai poznaşe. Adevărat e că vrăjile şi le fac mai ales babele între ele: fetele bătrâne, rămase nemăritate, răutăcioasele şi pizmătăreţele, urâtele şi neisprăvitele şi toate câte fac umbră pământului. Nu pot face ele alt rău, nu se pot răsbuna altfel, decât umblând cu vrăji. Aici zic şi eu că e îndrăcire curată, căci astea vreau să facă răul cu tot dinadinsul dacă l-ar putea. Dar nu-l pot. Şi ierte-mă Dumnezeu, îl pot ! După vrăji de făcut pe ursită se îmbolnăvesc de multe ori aceia cui i s'au făcut, ba pot să şi moară. Şi mai ales femeile se îmbolnăvesc.

 Dar aşa să ştiţi, dragii mei, că vraja e un moft băbesc, şi nu vraja îl îmbolnăveşte şi omoară, ci frica de vrajă. Ea e ca şi blestemul. Dacă blestemi pe un om şi el nu ştie nimic, el n'are cum să se gândească la blestemul tău şi blestemul nu prinde. Dar dacă ştie că l-ai blestemat, stă gândul la blestemul tău, o să fie mâhnit, ori mânios, ori speriat şi blestemul îl poate ajunge, pe atâta mai rău şi mai iute pe cât i-a stat gândul mai tare la blestem.

 Apoi poate că alt om să ştie de blestemul tău şi să nu-i pese nimic şi nici n'o să i se întâmple nimic. Aşa e cu sudalma, că dacă eu n'am auzit şi nici n'am ştiut de ea n'am de unde să mă supăr. Aşa e cu ocara, pe atâta vei fi mai supărat, pe cât îţi stă mai mult gândul la ea şi poate să te şi îmbolnăveşti de gândul mult şi să şi mori de supărare. Astea sunt toate după cum le-ai luat la inimă, după cât de mult ţi-au intrat la suflet.

 Acum tot aşa e cu vraja babei. Ea şi cu duşmanul tău pot să facă un milion de vrăji, că dacă tu nu ştii nimic că ţi le fac, toate boscorodelele lor se duc în vânt. Dar dacă tu ştii că ţi le-au făcut, vraja lor se opreşte în sufletul tău. Şi poate că nu-ţi pasă nimic de ea, poate îţi pasă mai puţin ori mai mult. După cât de multă credinţă ai tu în vrăji, pe atâta de multă o să-ţi fie şi frica, şi pe cât de mare ţi-e frica pe atâta o să-ţi fie şi răul de mare. Acum, voi dragii mei, credinţa o aveţi că se pot face vrăji, frica de baba o aveţi, ce mai lipseşte? Ştiinţa că vi s'a făcut vraja. Iar ştiinţa iarăşi o aveţi, căci baba şi cu soaţa ei au umplut satul, fireşte pe şoptite că e mai cu taină. Şi deodată vă cuprinde o spaimă, vi-e gândul tot la vrajă, că v'a ursit baba cuţite şi moarte, vă prinde neliniştea, nu puteţi dormi de grijă, vă izbiţi de ciudă şi de mânie, chemaţi altă babă să vă desfacă cuţitele trimise şi în vremea asta tot vin şoapte de la prietenii duşmanului şi ori unde vă întoarceţi în loc de oameni care să vă încurajeze că nu e nimic, aflaţi tot îngroziţi ca şi voi. Şi e prea lesne ca tu, vrăjitul, să te îmbolnăveşti aievea. Aşa de puternică e frica asta, că femeile se îmbolnăvesc rău chiar şi când nici o babă n'a făcut nici o vrajă, dar a împrăştiat numai vorba că a făcut. La urmă, că baba face boscorodelele ei ori nu le face, e tot una, căci nu ele aduc răul, ci gândul, frica. Te laşi tu singur să fii vrăjit, tot aşa cum singur laşi să te prostească, ori să te lege la ochi şi să te poarte de nas cineva.

 Vraja aceasta este boala celor slabi de înger. Baba ce-o face are numai intenţiunea de-a face rău, numai voinţa, dar nu şi fapta aieve (afară de cazul când dă în băutură ori în mâncare ceva otrăvuri, dar asta nu mai este vrajă, ci crimă ordinară), iar în cel vrăjit nu e decât frică (îi zic cărturarii la frica asta sugestiune). El se îmbolnăveşte singur şi e ca omul care se crede urmărit. E o poveste cu vânătorul care crezându-se urmărit de un urs a căzut şi peste cap îi căzu geanta de vânătoare şi a stat nemişcat, în credinţa că geanta este ursul, până ce l'au găsit alţii aproape mort şi bolnav, l-au dus acasă, iar peste noapte a murit. Asta e tocmai păţania celor slabi de îngeri cu vrăjile ; tot aşa îl poate omorî boscorodeala babei cum poate şi o geantă omorî un om. Dacă acelui ce se ştie ursit de o babă i se întâmplă cine ştie ce, o pagubă, ori îi vine un junghi din răceală, pe care îl poate căpăta şi neursit, el îşi întăreşte credinţa că i-au venit din vrajă, îşi pierde puterea îngerului (moralul) şi dă din rău închipuit în rău adevărat. Cum poate omorî puţină pricină pe om, când în loc s'o ştie aievea şi-o inchipuie că vine dintr’altă parte, o arată desluşit o poveste veche. Un flăcău la şezătoare s'a prins că el are să meargă în puterea nopţii în cimitir şi să împlânte ca dovadă un cuţit în pragul bisericii. S'a dus, dar când a împlântat cuţitul, cum sta în genunchi, a dat cu el prin poala hainei, şi când a vrut să se ridice a simţit că-l ţine cineva prins de prag. Neştiind ce-i, nu i-a dat prin cap să caute, şi în credinţa că duhurile necurate îl ţin legat de prag, el de spaimă a căzut jos mort. Acolo l-au găsit a doua zi. Povestea e scornită, dar anume scornită ca s'arate puterea spaimei.

 Noroc pe bieţii slabi de îngeri că de unde le vine boala pe ursită de acolo le vine şi leacul. Cui cu cui se scoate şi vraja cu vrajă. Cel ce-şi închipuie că e vrăjit cheamă altă babă să-i desfacă vraja, să-i scoată cuţitul. Credinţa că vraja e nimicită prin contra-vrajă îi da tărie de înger, îi ridică spaima şi-l face să-şi vie în fire. Şi aşa, române, se joacă cu tine vrăjitoarele de-a baba-oarba! Îşi trimit boalele de la una la alta parcă şi-ar arunca o minge şi până se desfată babele cu aruncatul şi se iau la întrecere cu făcutul şi desfăcutul, tu ai destulă vreme să dai ortul popii. Un împărat avea două neveste şi el era cam în vârstă cu părul înspicat cu alb. O nevastă îl vrea cu părul negru şi de câte ori putea îi smulgea perii cei albi ; celeialalte îi mai plăcea să-i fie bărbatul cu păr alb şi-i smulgea perii cei negri. Şi aşa i-au tot smuls peri până l-au lăsat chel ca napul. Aşa o pate şi creştinul cu babele: una-i trimite boala, alta i-o scoate, până ce-l dau gata.

 Nu crede, române al meu, în vrăji ! Când nu crezi în ele nu se prind de tine. Nu te lăsa înfricat. Dacă-ţi vine o boală, e din altceva. Dar dacă nu poţi şi tot crezi şi, întâmplător, îţi vine o boală, nu te lăsa încrezut în baba care ţi-o desface. Du-te la doctor, că poate să fie o boală care nu-ţi vine din credinţă şi din spaimă, ci din pricini cari n'au de lucru cu vraja. La una ca asta, cum nu-ţi vine din vrajă aşa n'o s'o alungi cu vraja. Încearcă şi tu, că eşti bărbat şi cheamă pe alt bărbat, pe doctor, să curme el gâlceava între cele două babe. Tu te temi de vrăjile babelor ; adă pe doctor, că el, ţi-o spun eu, nu se teme de frigarea şi ulcelele lor şi pe spaima voastră dă şi doctorul ceva, dar pe boscorodeala babelor nu dă o ceapă degerată.

 Oricâte feluri de vrăji fac babele toate sunt tot pe acelaşi calapod croite. Acum dacă ştii că vraja nu stă în puterea babei, ci în slăbia de înger a celui vrăjit, e lesne să înţelegi că pe copiii mici şi pe cei mai mărişori, până n'au înţelegerea deplină nu-i pot vrăji babele. Nu-i poţi speria cu lucruri care nu le pricep. De aceea la copii au găsit nărozii altă gogoriţă, că dacă nu le pot face babele pe ursită, le pot fura somnul şi inima ca să nu doarmă, să se îmbolnăvească, să moară. Apoi vezi creştine, celor mici le fură somnul şi inima, celor mari sufletul şi mintea! Deochiului nu îi este aici locul, căci el nu se poate face de departe ca vraja, ci numai de-aproape, ochi în ochi.

 Apoi mai înţelegi una. Că nu se pot vrăji vitele. Pentru că nu le poţi fura mintea şi firea. Poate învârti baba toate ulcelele din nouă târguri, că boul şi calul nu ştie nimic de văicăreala babei de peste deal. Şi dacă nu ştie, nu-i prins de groază şi de spaimă şi vraja nu-l poate îmbolnăvi. Despre asta nici nu mai stric vorbe, căci dacă sunt oameni să creadă că babele pot îmbolnăvi cu vrăji de departe calul şi boul, ori alt dobitoc, atunci vrednici sunt să-i duci şi să-i legi în locul boului şi al calului la iesle.

 Acum mă întorc la furarea somnului şi a inimii. Asta o cred mamele când văd că plâng copiii toată vremea şi nu dorm deloc, şi când slăbesc văzând cu ochii, mai ales cei din leagăn. Inimi fură numai anumite babe îndrăcite, strigoaicele. Le fură şi strigele, cari sunt duhuri necurate, știu-și-eu ce, femei ori fluturi mari, ori lilieci ori alte animale cari sug. Le fură şi le mănâncă şi strigoiul ieşit din groapă. Un biet de fluture mare, de noapte, e numit strigoi şi îngrozeşte o casă de oameni când intră şi el în odaie trăgând la lumină. De altfel toţi fluturii de noapte, cari intră prin case, sunt puşi în legătură cu prevestirea morţii, cu sugerea sângelui şi cu strigoii. Toată nebunia asta a furatului inimii e povestea moroiului cum ţi-am scris-o mai nainte. Şi inima furată şi somnul furat pot să fie vr'un rău trecător al copilului, dar de obicei sunt boale în toată legea şi mai mare ţi-e mirarea că vin din hrana proastă, din neîngrijire destulă a copilului. Îndată ce hrăneşti copilul mai bine şi mai cu minte, îl uită strigele şi-i dau înapoi inima. Vezi, lucru greu e atâta, creştine, că nu e totuna a hrăni cu minte pe un copil şi a-l hrăni nebuneşte. Eu îmi pui capul, că dacă dai copilului dintr'a treia lună să mănânce fasole şi ardei şi covrig muiat în ţuică şi mestecat în gura ta, îmi pui capul zic, că vrăjitoarele au să-i fure somnul şi strigoaicele au să-i mănânce inima ! Negreşit, de asta nu mă îndoiesc. Voi singuri, oameni buni, mâncaţi inima copiilor voştri şi să lăsaţi strigoaicele în plata lor ! voi singuri le-o mâncaţi cu acea învăţătură, de unde vi-o fi adus-o ceasul rău ! că bieţii copii trebuie să mănânce încă din leagăn tot ce mănâncă oamenii mari.

 Ca să se obişnuiască, zic unii. Da! Se obişnuiesc cu cărările morţii. Ca să nu crească gingaşi şi alegători la mâncare, zic alţii. Dar de obicei bieţii n'ajung până la vârsta când pot să aleagă, căci pleacă înainte în lumea unde nu este alegere. Ba, mai omorâţi şi cu postul, căci şi înainte de înţărcare, dar după înţărcare totdeauna îi siliţi să mănânce de post în rând cu voi. Eu zic că întâi şi întâi hrana nechibzuită vă ucide copiii. Poate că laptele mamei e stricat, fie că e femeia prea trudită, ori e bolnăvicioasă, ori e supărată mereu de bătăile bărbatului, ori se cam uită des în fundul ciocanelor de rachiu. Voi acestea nu le băgaţi niciodată în seamă, ca şi când n'ar fi şi apoi vă miraţi ca vi-e copilul mereu bolnav şi piere. Apoi mai sunt şi alte rele care trec asupra copilului: că le cam place părinţilor clondirul, că mama a fost prea tânără de măritiş, că au casa într-o baltă şi că în casa lor e murdărie şi amar, la toate acestea nu vă taie capul să vă gândiţi, şi vă uitaţi tot intr’alta parte după strigoaice. Ce au a face astea, ziceţi voi, cu lipitura şi faptul copilului ? Apoi tocmai astea au a face, române, şi întrebarea ta e ca şi când mi-ai zice: dar ce are a face călătorul cu drumul?

 Tot din neîngrijire şi din hrana proastă vine şi furarea laptelui vacilor. Cum Dumnezeu vă fura strigoaicele laptele ? De ce nu le pândiţi să le prindeţi şi să le spargeţi suștarul de cap? Aşa spuneţi, că vin să fure în fiecare noapte, şi voi unde sunteţi? Dacă ar şti strigoaicele vreo vrajă vi l-ar fura de departe, dar cu suștarul în mâna venind în coșar ştie orice guşat să-l fure. Iar dacă nu vi-l fură aşa, din coșar, ci altfel, dar cum, nu ştiţi nici voi, căci tot ce ştiţi sunt poveşti auzite de la alţii dacă vi-l fură altfel, tot e bine de voi că baba ştie să vi-l aducă îndărăt. Văd că spune un descântec de adus laptele la vacă aşa, că dai vacii tărâţe cu sare nouă zile de-a rândul, îi descânţi apa şi i-o dai să bea de nouă ori pe zi (şi vezi tu, apă neîncepută, curată de la un loc curat, şi nu din baltă) şi boscorodeşti ceva pe lângă vacă şi uite că începe să-i vie puţintel lapte. Asta o ştiu din sat de la noi şi o cred. Vaca hămesită de foame o să mai prindă puteri din tărâţe şi apa bună o s'o mai învioreze. Dacă ar fi hrănită şi îngrijită vaca, mereu aşa ca pe vremea descântecului, nici o strigoaie nu i-ar putea fura laptele. Fireşte, vaca poate să fie şi bolnavă, când e tristă şi-şi pierde laptele, şi atunci trebuie să vedeţi de boala ce o are.

 Cum nu poate o femeie străină să fure prin vrajă laptele vacii tale, tot aşa, române, nici femeia ta nu poate face vrăji de adus lapte în ugerul vacii voastre. Eu zic aici de femeile cinstite, cari nu umblă să fure laptele altora, ci numai să aducă la vacilor lor. În noaptea spre Sf. Gheorghe, în zorii zilei, umblă femeile pe câmp, desculţe, ba aud că şi despuiete de tot, târând după ele prin iarbă un suștar legat de picior şi câtă rouă adună atâta lapte o să aibă vacă. Eu tare mă tem, că asta n'ajută nimic, ce zici tu ? La urmă, dacă nu capătă femeia ceva junghiuri din umblarea ei în pielea goală într'o noapte rece, ca să aibă apoi de ce să se plângă că au pişcat-o ielele şi că ea nu ştie când şi cum, la urmă toată drăcovenia asta ar fi nevinovată, numai atâta că e ca orice lucru făcut de florile mărului, e o nebunie goală. Învăţătura ar fi că precum nu poate femeia aduce lapte, tot aşa nu-l poate fura cu mijloace de acestea. Poveşti cu luarea laptelui ştiu şi eu, să nu crezi că mi-ai putea zice: oho, apoi n'ai auzit de moşneagul ăla care a oprit carul în dreptul unei turme de oi, şi luând un sfleder a sflederit inima carului şi numai ce-au început oile în deal a sbiera? Ba am auzit, creştine, şi cică curgea laptele din sfleder în vale, dar ciobanul naibii şi-a pus cojocul jos şi a început să-i tragă cu măciuca, şi numai ce-a început şi moşneagul de la car să se vaite, aoleo şi aoleu, lasă-mă că nu mai fac ! Vezi c'am auzit şi asta şi să ştii că n'ai auzit Dumneata atâtea câte am auzit eu şi câte le-am cetit şi să mai ştii că astea sunt vechi ca lumea şi toate la fel, minciuni scornite de unul care a vrut să-şi bată joc, iar proștii i-au luat gluma într'adins. Căci sătenii din Prosteşti spun că asta întâmplat în Nebuneni, dar cei din Nebuneni spun că s'a întâmplat în Prosteşti şi aşa toţi spun că s'a întâmplat într'alt loc, nu la ei.


De celelalte furături ale babelor nu mai vorbesc, că mi-e şi ruşine să pomenesc lucruri aşa de nebuneşti. Fură strigoaicele de toate, şi mana holdelor şi a viilor, şi a livezilor, ba fură şi ouăle găinilor, şi zice că sunt sorocite fiecare pe furătura ei, nu pe toate furăturile deodată. Iaca aşa ! Cum s'ar mai îmbogăţi babele, de-ar putea face asta. Fură şi mierea albinelor, ba unii credeţi că babele trimit până şi broaşte să fure boabe de grâu şi furnici ca să fure laptele oilor şi a vacilor. Că furnicile îţi pot fura mierea din stup e adevărat, dar să crezi că sunt vrăjite şi trimise de vreo babă, asta credinţa nărodului. Mare putere are o babă neputincioasă, mă-re române, că poate porunci şi furnicilor încotro să se ducă şi ce să facă.

 Dar ce vorbese eu de furnici ! Ştiam că printr'alte ţări, mai demult când era greu întuneric de neştiinţă, vorbeau oamenii că sunt babe şi vrăjitori cari poartă norii pe unde le place şi fac să cadă ploaie ori grindină, după porunca lor. Şi Dumnezeu stă neputincios şi se uită la ei ! Dar ce credeau întunecaţii la minte pe atunci, aud că o cred acum românii noştri, mai ales prin Moldova. Adevărat vă spun, că aici nu ştiu ce să zic: să mai fie, Doamne, români într’atâta întunerec al minţii ? Că sunt « vraci » de aceia cari sperie lumea cu balaurul ploii şi al grindinii, asta o ştiu bine, dar mirarea mea este că sunt oameni cari să-i creadă. Mai acum câţiva ani am cetit, că într'un sat moldovenesc (şi vezi tu în Moldova unde e sărăcia românului mai mare, acolo e şi cel mai mare întunerec al minţii !) am cetit ca un solomonar de aceştia lua bani de la oameni, ca să le apere de piatră semănaturile şi-i ameninţa cu atâtea vorbe mari că li se facea părul măciucă. « Apăi, d-ta nu-i fi crezând - zicea către cei ce nu se lăsau îngroziţi - dar lasă că ai să vezi ! » Şi aşa pusese la bir pe mulţi din sat şi trăia omul boiereşte, ani de-a rândul, căci bieţii săteni se învoiau cu el să-i dea anumită sumă de bani ori porumb pe an, ca să le lase holdele în pace. Oamenii cu minţi aleargă la societăţile de asigurare, cari la o întâmplare nenorocită plătesc pagube celor bătuţi de grindină, dar voi, creştinilor, aţi găsit mai bună asigurare la solomonarul vostru! Societăţile acelea fac contract cu oamenii, aşa şi aşa, şi apoi după cum o fi vrerea lui Dumnezeu, o fi ori n'o fi piatră. Iar voi faceţi de-a dreptul cu Dumnezeu contractul, să nu fie grindină. Îmi iau vorba îndărăt, nu cu Dumnezeu, ci cu pârlitul de vraci care are puteri ca şi Dumnezeu, ba mai mari, că-i poate face şi peste voie. Deştept vi-e capul, oameni buni ! Apoi, cum vă lăsaţi voi orbiţi până într’atâta de pricăjitul de vraci, care râde în pumni de prostia şi de spaima voastră şi huzurește din tainul de bir ce vi-l stoarce aşa, de florile mărului.

 Eu am ispitit cu întrebarea pe ţărani, ce gândesc ei că e balaurul grindinii. Că e norul acela negru şi întunecat, într’adevăr de spaimă, care iese de pe văi şi aduce ori piatră ori potop, ziceau unii. Că e puterea care-l duce aşa de repede, ziceau alţii. Adică vântul. Ştiu ţăranii ca vântul poartă norii, dar când nu se simte pe jos vânt deloc, li-e de mirare cine mâna cu atâta iuţime duşmănească norii pe sus, şi mai ales când se întâmplă să fie pe jos linişte şi pe sus învârticuş de nori, nu se dumiresc ce-i ? Apoi e asta, că pe sus prin văzduh aleargă vânturi mari, în vreme ce pe jos la faţa pământului e linişte, cum se poate altădată să fie pe jos vânturi mari şi pe sus linişte, cum ţi-o arată norii când stau pe loc. Acele vârtejuri de vânt, din văzduh, fac mare răsboi cu norii, că-i sucesc şi-i învârtesc şi-i dau peste cap ca apa în vâltoare, cum am văzut şi eu odată un minunat vârtej şi vrednic de mirare învălmăşag de nori cumplit de negri peste Caraiman, pe când jos în Valea Prahovei era pace încât nu se clătina frunza. Ţăranii, cari văd aceste vârtejuri, spun că acolo se bat balauri. Şi ce-i dreptul norii luând felurite înfăţişări ţi se par dihănii ce se svârcolesc; fâşiile de neguri cari urmând vântului se răsucesc în felul casei melcului îţi par cozile acestor bale de balauri şi în pâlnia vârtejului ţi se par capete de dihănii norii pe care îi îngroaşe îngrămădirea de neguri. Toate bune, sunt nori pe care îi frământă vântul, dar ce crezi tu, că vecinul tău vraciul care nu-i harnic să-şi agonisească nici banii de-o căciulă, el să aibă puterea de-a învălmăşi norii aşa ? El să poruncească vânturilor, dincotro să bată şi cum ? Căci balaur viu nu este acolo pe sus, şi nici nicăieri în lume, apoi cui porunceşte el dară ? Şi chiar să fie balaur, ce-i dă vraciul şi ce-i face, ca s'asculte balaurul ? Că degeaba n'o să-i fie slugă nici balaurul. Şi-i dă de băut şi de mâncare? Da’ ce mănâncă balaurul ? Şi miră-te, că un balaur aşa de puternic nu-şi ştie agonisi singur de mâncare şi o cerşeşte de la necăjitul de vraciu care singur el n'are ce mânca dacă nu i-aţi da voi !

 Vracii aceştia sunt şi oameni bolnavi, care cred ei înşişi că au într’adevăr puterea asta. Nebunia e de multe feluri în lume. Unul din balamuc se crede că e împăratul, altul că e Domnul Hristos, altul are alta în cap şi cu bătaia nu i-o scoţi asta din minte. S'a întâmplat de multe ori că vraci de aceştia luaţi de scurt de autorităţi au fost ameninţaţi cu spânzurătoarea şi ei au dovedit cu martori că n'au luat bani niciodată de la săteni, că n'au ameninţat pe nimeni cu grindina, că n'au chemat niciodată balaurul, « dar pot să fac dacă vreau » ziceau în urmă. Aşadar aceştia nu voiau să înşele pe nimeni, n'aveau rea credinţă, nici rea voinţă, dar se înşelau pe sineşi şi aveau credinţa că au putere de a porunci norilor, şi-i puteai spânzura ca tot nu-şi lepădau gândul şi credeau că mor nevinovaţi pentru un lucru pe care nu-l fac, dar îl pot face. Unii spuneau că au văzut balaurul, au vorbit cu el, dar nu l-au trimis să facă rău nicăiri, că le-a fost milă, dar de ar fi vrut l-ar fi putut trimete.

 Aceştia sunt cu mintea într'o parte, lipsiţi de o doagă, măcar de altfel oameni în toată firea intr'altele, cu idei fixe, ca şi babele cari cred că pot face vrăji şi nu vreau să le facă. Însă vracii cei mai mulţi sunt înşelători, ticăloşi, cari sperie lumea, cari lasă după voi, de-ţi crede bine, de nu, iară bine. Iar voi credeţi şi el vă pungăşeşte. S'au prins şi vraci de aceia, cari erau tovarăşi cu cârciumarii de prin sate. Iar cârciumarii speriau lumea din cârciumă şi lăudau pe vraciul cutare şi se făceau ei mai speriaţi decât toţi mai crezători şi plăteau ei mai întâi vraciului tain ca să-i apere. Şi se făceau învoielile între oameni şi vraci în cârciumă, iar cârciumarul şi vraciul îşi împărţeau apoi banii storşi de la ţărani. Acum câţiva ani (în 1903) a fost mare hohot în ţara Galiţiei pentru doi vraci solomonari. Doi cârciumari din două sate îşi aveau fiecare vraciul năimit să poarte nori. Apoi, ori de ciudă că unul purta mai bine minciunile şi câştiga mai mult, ori că un vraci făcuse învoieli cu oamenii din satul celuilalt vraci, destul că cârciumarii s'au luat la ceartă şi la judecată s'au dat singuri ei pe faţă înşelătoria, unul ca să scape înfundă pe celălalt. Judecătoria a băgat în puşcărie şi pe vraci şi pe cârciumari, şi cu asta mare dreptate şi bine a făcut. Dar nu ştiu dacă a făcut bine că a pedepsit şi pe păgubaşi cu amenzi, că s'au lăsat înşelaţi şi s'au încrezut în puteri drăceşti. Şi cu adevărat s-au lăsat, nebunii, să-i despoaie patru mişei, căci într'un singur an au dat bieţii de ei vracilor, în bucate şi haine şi bani, peste patrusprezece mii de lei.

 Aşa e, creştine cu vracii cari poartă grindină. Tu adă-ţi aminte de povestea asta, adevărată, de câte ori vei auzi pe alţii vorbind şi stând cu gura căscată de isprăvile pe cari le-ar fi făcut colo şi colo vr'un vraci cu balaurul lui. Dacă e nebun, lasă-l în apele lui şi nu te potrivi nebunului, iar dacă e ticălos apără-te de el şi la nevoie dă-l pe mâna judecăţii, că legea scrie pedepse aspre pentru cei ce vreau să-ţi stoarcă bani cu ameninţarea.

 Ştiu eu că sunt şi de aceia cari aleargă ei după vraci şi-l roagă să le primească banii şi să-i apere de piatră. Aceştia o fac ori de spaimă ori de orbi ce sunt, căci e un fel de oameni pe lume cari cred tot ce le spui şi-i porţi de nas cum vrei, ba cred mai mult decât cred ceialalţi cu toţii şi-şi fac singuri din capul lor năluciri. Poate jura vraciul că nu e vraci, ei ţin una şi bună că este şi-l fac cu de-a sila ceea ce el nu-i şi nici nu vrea să fie. Dar oameni ca aceştia cred că nu sunt prin satele noastre.

 Să n'alergi după zodiași şi după păscălitori, române, după descântători şi cărturărese şi după ghicitori şi proroci mincinoşi. Îţi pierzi degeaba numai vremea şi banii. Ba îţi pierzi şi liniştea sufletului, căci din minciunile acestor proroci mincinoşi se nasc de atâtea ori gâlcevuri între oameni prieteni mai înainte, din iscodirile şi scorniturile lor se nasc atâtea bănuieli între bărbat şi femeie, din nesocotitele lor vorbe pe cari le spun într-o doară izvorăsc duşmănii şi pizme şi zâzanii cari strică pacea şi sparg casele. Închină-i Satanei pe toţi şi nu te lua după toţi netrebnicii cari nu pun umărul să munceasa şi ei ceva şi vreau să trăiască din purtarea de nas a altora.

 Ce cauţi tu la ei? Mângâiere, ca la preot, sănătate, ca la doctor, iubire, ca la prietin? Cauţi minte, pace, putere ? Ce cauţi alta, decât ce nu-ţi poate da nimeni pe lume afară de Dumnezeu. Căci cine să ştie cele viitoare? Când s'a înălţat Domnul Hristos la cer, l-au întrebat apostolii despre cele ce au să vie, ca să le spuie şi ei la alţii. Şi le-a răspuns Hristos « Nu vi se cuvine vouă a şti anii şi vremurile, pe cari Tatăl le-a pus întru a sa putere » (Faptele apostolilor, 1, v. 7). Acum, apostolii erau prietenii cei mai de aproape ai lui Hristos, căpeteniile bisericei sale şi nici lor nu le-a dat Hristos puterea să ştie anii şi cele viitoare. Şi apoi un zodiac beţiv, un păscălitor neputincios, o cărturăreasă ticăloasă, toţi umblând cu scorniturile lor să câştige gologanii tăi, ei să poată mai mult decât apostolii ? Să ştie cele ce Dumnezeu şi le ţine numai pe seama sa? Şi tu să crezi vorbele lor viclene şi încurcate şi spuse pe dibuite ? Ce nesocotit e omul care îşi pune nădejdea în ele !

 Cele ce au fost şi cele ce sunt ţi le poate spune oricine, omule, dacă le ştie. Acum, tu o să zici: Mare lucru ne mai spui ! Apoi zodiașul n-a avut de unde s'o ştie cine sunt eu şi ce-am păţit şi ce pagubă am avut şi totuşi mi-a spus toate din fir în păr. Iar eu zic, ba a ştiut, creştine, a ştiut, căci zodiașii aceştia şi cărturăresele şi ghicitoarele bagă foarte bine de seamă toate lucrurile şi te prind din vorbă şi te aduc aşa din întrebări ca tu singur te dai de gol. Te descos aşa de încet şi cu meşteşug, că nu bagi nimic de seamă. Tu scapi o vorbă, scapi două, iar omul ghibaci – şi ghibaci ce sunt într’asta prorocii tăi - ţi le prind şi din ele te judecă şi scot încheieri fireşti de cari tu rămâi cu gura căscată. Rămâi uluit ce taină ţi-a ghicit şi când colo, el a spus-o aşa cum i-ai spus-o tu. Când te întreabă ţi se uită în ochi şi te judecă din ochi, din faţa toată, dintr'un singur semn ce-l faci cu mâna; iar când nu vorbeşte cu tine, nu te scapă din ochi, uitându-se pe furiş la tine. Îţi intră în suflet, cum se zice. Şi vezi că mai toţi păscălitorii ăştia au tipicul aşa că numai atunci pot ghici dacă vii de trei ori la ei, în trei răstimpuri. Apoi în vremea asta ei au destulă vreme să ştiricească de la alţii, cine eşti, cam ce dureri ai, cu ce gânduri umbli. Iar din trei întâlniri te cunosc ei ce poamă eşti, dacă eşti un tembel cu care se pot juca cum le place, ori eşti mai isteţ, dacă ai ceva patimă, ori n'o ai, dacă eşti mai cu stare ori un nevoiaş, şi câte toate. Şi cunoscându-ţi aşa starea şi aşezarea şi umbletele şi firea, numai pentru tine e de mirare că-ţi spune lucruri pe care le ştie bine. Apoi îşi învălește zodiașul de obicei spusele lui, adică lucrurile cari le ştie despre tine, în fel de fel de bazagonii de ale lui în chip de taină. Căci ei la acestea sunt tari, toată vremea nu fac altă treabă decât să născocească întorsături de vorbe şi răspunsuri isteţe, ca de-l prinzi minţind s'o întoarcă repede şi să cadă ca pisică tot în picioare ; şi noaptea până adorm tot fac planuri şi întocmesc în minte răspunsuri în doi peri şi potrivesc vorbe isteţe, cari se potrivesc la toată lumea şi la nici unul.

 Apoi acum, dacă numai astea ţi le poate spune ghicitorul, ce cauţi la el ? El ştie, numai ce ştii tu, ce a prins de la tine ori de la alţii. Şi pentru asta pierzi vremea şi bani ? Ştiu că nu numai ţăranii aleargă la cărturărese, dar şi orăşenii, mai ales cocoane cari plătesc atâţia bani carturăresii, încât ea, numai cu sfertul din ei îşi poate plăti cercetaşii şi iscoditorii cari să-i spuie tot ce au cocoanele acasă până şi sub fundul patului. Şi e ruşine pentru că umblă şi e păcat de Dumnezeu! Ba ştiu şi negustori, alergând pe la zodiași, Dumnezeu să-i ştie pentru ce, dar după lucruri curate ştiu că nu umblă, căci omul curat n'are nevoie de descântători şi de păscălari. Îşi amăgesc aşa sufletul, că da de-o le ieşi cum cred ei, fie şi în lucruri rele şi păscălarul parcă e aşa de prost să zică altfel, el se dă după par şi te încântă tot cu lucruri cari vede că-ţi plac. Bani să iasă.

 Ce lucru de râs, române, să mergi la zodiac să-ţi spună înainte dacă vei câştiga o judecată ori nu. Poftim ! De ce nu numeri parii mai bine, din gard şi de vor fi cu soţ vei câştiga, de nu, nu. Căci tot acolo iese, tot aşa ştiu zodiașii cât ştiu parii. Dacă e de la Dumnezeu puterea de-a şti înainte, el o poate pune şi în pari ca şi în scorniturile zodiașilor, că-i atotputernic. Şi ce de râs e să-ţi pierzi zilele cu săptămâna, din zodiac în zodiac, căutând unde sunt comori. De-ar şti zodiașii unde sunt comorile ascunse, parcă vi le-ar lăsa ei vouă ! Alţii umblaţi după comori cu iarba-fierului şi vă cheltuiţi viaţa şi banii căutând pe la pungaşi acea iarbă care n'a fost şi nu va fi pe lume, şi pe semne e scornită de cei ce n'au înţeles pe deplin ce e magnetul care are puterea că trage la el fierul. Şi e de râs că umblaţi pe la zodiași, ca să vă afle pagubele. Astea cu adevărat vi le află, dar nu pe care le-aţi avut, ci pe acele ce vi le fac ei în pungă. Şi pentru câte şi mai câte nu alergaţi la ei, şi e de râs, române !

Share this:

ABOUT THE AUTHOR

Hello We are OddThemes, Our name came from the fact that we are UNIQUE. We specialize in designing premium looking fully customizable highly responsive blogger templates. We at OddThemes do carry a philosophy that: Nothing Is Impossible

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu